Posted by: lunatic | June 28, 2010

A Fish Called Wanda (1988) – 1 IULIE

A fish called Wanda (1988) – regizor Charles Crichton

Joi, 1 iulie, ora 17.30 la Centrul de Limbi Străine al Bibliotecii Judeţene Vrancea

Un englez numit George (Tom Georgeson), Wanda, prietena sa americană (Jamie Lee Curtis), amantul ei iancheu Otto (Kevin Kline) şi iubitul englez – şi bâlbâit al lui George, Ken (Michael Palin), jefuiesc împreună un seif de bijuterii. Lipsiţi de încredere unul în altul şi de loialitate, cei patru sunt nişte hoţi începători, fiecare cu scopurile şi alianţele sale secrete. Wanda şi Otto îl înşală pe George, făcându-l să apară drept singurul vinovat, deşi Ken intervine împăciuitor şi ascunde comoara în acvariul său de acasă. Când George ajunge la proces şi este apărat de Archie (John Cleese), un avocat frustrat, Wanda decide să îl seducă pe magistratul cel bun şi să afle unde sunt ascunse bijuteriile. Imediat apar tot felul de complicaţii, dintre care cele mai amuzante sunt probabil încercările repetate ale lui Ken de a-i face felul domnişoarei Coady (Patricia Hayes), proprietara unui câine şi singurul martor care poate confirma că George are legătură cu crima. Otto se preface a-i face avansuri lui Ken, viaţa de familie a lui Archie este un calvar, idila lui cu Wanda este întreruptă constant de gelozia arogantă a lui Otto, dar până la urmă,  în finalul filmului toţi reuşesc să ia avionul către un viitor mai plăcut. O comedie de acţiune şi moravuri, care abordează tema evidentelor conflicte culturale anglo-americane, filmul lui Charles Crichton îşi datorează reuşita felului în care prezintă tipuri standard de gangsteri.

În primul rând este  ideea absurdă că soarta unei crime depinde de capacităţile de comunicare ale unui om bâlbâit din naştere (Ken). Apoi îl avem pe ucigaşul psihopat (Otto), care se dovedeşte un idiot supersensibil manipulat de o femeie fatală (Wanda) care are o slăbiciune erotică intensă pentru limbile romanice. În fine, eroul puritan (Archie), nimic altceva decât un om singuratic şi foarte pasionat, dar în acelaşi timp înzestrat cu un talent neobişnuit de a plăti pentru toate oalele sparte de alţii. Un peştişor pe nume Wanda este o revenire triumfală a vedetei comice Jamie Lee Curtis şi o trambulină pentru Kevin Kline, care, cu primul său Oscar în mână, a crescut mult în ochii criticilor. În timp ce foştii membri ai echipei Monty Python, John Cleese şi Michael Palin, au fost recunoscuţi, în urma acestui film, drept autentice staruri comice ale Hollywoodului.

Recenzie de Garrett Chaffin-Quiray – sponsor festivaluri de film, a predat istoria cinematografiei şi a televiziunii.

Kevin Kline, Oscar pentru rol secundar + 2 nominalizări pentru scenariu şi regie

Advertisements

Au producătorii şi lucrătorii de televiziune vreo responsabilitate în faţa milioanelor de oameni care stau cu ochii lipiţi de micul ecran sau le sunt pur şi simplu recunoscători până în fundul sufletului? Tratatul plin de cinism al lui Sidney Lumet despre declinul moral al televiziunii şi al eticii sale profesionale se bazează  pe convingerea oarecum naivă că lucrurile au stat altă dată altfel. Chiar şi aşa „Network“ rămâne o satiră muşcătoare a eforturilor dezgustătoare pe care posturile de televiziune le fac pentru a-şi atrage simpatia spectatorilor şi complicitatea pasivă a acestora. În „Network“ lucrul cel mai important sunt indicatorii de audienţă, şi directorul adjunct de programe Diana (Fay Danaway) ar face orice pentru a atrage mai mulţi spectatori. Acest „orice“ include programarea declaraţiilor apocaliptice ale sinucigaşului Howard Beale (Peter Finch, singurul câştigător postum al unui Oscar, pentru acest rol) la o oră de maximă audienţă, în ciuda faptului că aiurelile sale paranoice induc publicul în eroare.

„Sunt nebun de furie şi n-am de gând să mai suport“ devine deviza sa şi a publicului său, dar Diana nu vede pericolul succesului venit prea repede. Îl vede însă pe Max (William Holden), şeful departamentului de ştiri de noapte, care devine din ce în ce mai nemulţumit văzând ce fac Diana şi colegul ei Franck (Robert Duvall) din profesia lor. „Network“ ar fi putut părea un film ipocrit şi condescendent dacă Sidney Lumet şi scenaristul Paddy Chayefsky n-ar fi descris cu atâta incisivitate lumea televiziunii ca pe un parazit extrem de periculos al societăţii. Acţiunile disperate, înverşunate şi actele de corupţie, de un comic întunecat, se ţin lanţ, încât spectatorul abia mai are timp să îşi dea seama că filmul este un portret acuzator nu doar al televiziunii, ci şi la nostru, al publicului dependent de ea. E suficient să ne vină să scoatem televizorul din priză şi să-l zvîrlim afară pe geam, dar una din ideiile principale ale filmului este că nu putem s-o facem.  Senzaţionalismul şi prostul gust al televiziunii sînt exact ceea ce ne face să ne întoarcem la ea: totul este o chestiune de cifre-şi noi suntem exact acele cifre.

Recenzie de Joshua Klein – Chicago Tribune, Washing Post

Oscar pentru scenariu, actor (Finch), actriţă (Dunaway) şi actriţă în rol secundar (Beatrice Straight) + alte 6 nominalizări!

Adaptarea cinematografică realizată în 1940 de George Cukor după farsa semnată de Philip Barry este un clasic incontestabil al comediilor siropoase. Vedeta producţiei teatrale montate pe Broadway fusese Katharine Hepburn iar dramaturgul Barry pare că îşi bazase construcţia personajului principal feminin pe reputaţia actriţei. Publicul o privea pe Hepburn ca pe o persoană autoritară şi lipsită de feminitate, în mod evident departe de idealul feminin al anilor 1930. În scena de deschidere, acum faimoasă pentru încărcătura ei nervoasă, bogata moştenitoare Tracy Lord (Hepburn) îl urmăreşte pe Dexter Heaven (Cary Grant), playboy-ul de care tocmai divorţase, îmgrămădindu-şi nişte lucruri personale într-o maşină şi agitând în mână o crosă de golf.  Încercând să demonstreze că poate fi iubită, Tracy plănuieşte un mariaj cu un om respecatbil, dar cam fad; Dexter se întoarce în oraş cu doi reporteri, Mike (James Stewart) şi Liz (Ruth Hussey), cu gândul de a-i strica cununia acesteia.

Mai luminoasă ca oricând, Hepburn se depăşeste pe sine într-un rol care îi cere un timing comic impecabil, precum şi o vulnerabilitate autentică. Scenele cu Stewart, în grădină, în noaptea dinaintea inevitabilei nunţi, surprind esenţa atracţiei furtunoase dintre cei doi eroi. Realizarea formei definitive a Poveştii din Philadelphia i se datorează lui Hepburn. Deţinând drepturile asupra proiectului, actriţa le-a vândut studiourilor MGM cu condiţia păstrării rolului principal şi a dreptului de a-şi alege singură regizorul şi distribuţia. I-a vrut pe Clark Gable în rolul lui Dexter şi pe Spencer Tracy în rolul lui Mike, dar aceştia nu au fost disponibili. Au fost distribuiţi în schimb Cary Grant, partenerul ei din trei filme anterioare, şi James Stewart. Regizorul George Cukor a reuşit să transforme imaginea publică negativă a lui Hepburn într-un atu al personajului său, stârnind compasiune pentru o femeie frumoasă atât de neînţeleasă. Filmul a avut un succes uriaş, câştigând Oscarul pentru un scenariu care îmbină comedia cu comentariul social. În 1956, cu adaosul câtorva numere muzicale, comedia a fost reluată sub titlul Înalta Societate.

Recenzie – Karen Krizanovich – Empire, MS London, Cosmopolitan UK


Această fantezie realizată în 1946, a fost gândită ca un film de propagandă având ca scop ameliorarea relaţiilor tensionate dintre Marea Britanie şi USA.  Pelicula depăşeşte însă cu mult intenţiile iniţiale, transformând-se într-o nemuritoare poveste despre iubire şi caritate umană, deoptrivă incitantă vizual şi amuzantă verbal. Un pilot din al Doilea Război Mondial (David Niven), gata să moară aruncându-se din avionul său în flăcări, se îndrăgosteşte de vocea unei crainice de radio americance (Kim Hunter). Se trezeşte pe o plajă, crezând că se află în rai. Realizând că este în viaţă nu pierde ocazia de a se îndrăgosti de tânăra americancă în persoană. Dar puterile divine au comis o greşeală, iar Călăuza 71 a Paradisului (Marius Goring) este trimisă să îi comunice adevărul şi să îl aducă în rai, unde îi este locul. Decorul remarcabil proiectat de Alfred Junge ridică acest film deasupra emoţiilor oricum deosebite, pe care le degajă, şi a scenariului abil, ce trece cu uşurinţă de la acţiunile petrecute pe pământ (filmate în tehnicolor) la etericul alb-negru al Pardisului. Pe lângă stop cadre şi decorurile uluitoare ale lumii de dincolo memorabilă rămâne şi imaginea din spatele pupilei, care în mod sigur ar fi întrunit exigenţele lui Salvador Dali.

Recenzie – Karen Krizanovich – Empire, MS London, Cosmopolitan UK

„Joi seară“ puteţi vedea filmul german Lola rennt /Aleargă, Lola, aleargă, din 1998, în regia lui Tom Twyker. Filmul a fost difuzat şi în sălile de cinematograf, dar, cum foarte puţină lume l-a văzut acolo, e momentul acum, dacă l-aţi pierdut atunci, să nu îl mai rataţi. Dacă am vrea să aducem cît mai multă lume necinefilă în faţa ecranului, am povesti filmul astfel: Manni, un tînăr gangster, pierde cele  100.000 de mărci ale unui mare mafiot şi nu are decît 20 de minute la dispoziţie, altfel ajunge pe lumea cealaltă. “Băiat de băiat”, el o sună pe “gagică”-sa, Lola, şi îi spune să scoată cumva “paraii”. Iar Lola, fată descurcăreaţă, va veni după 20 de minute cu bănetul. Pentru cititorii avizaţi, important este altceva, aşa că trebuie să se întoarcă cu cîteva rînduri mai sus şi să sară peste paragraful ulterior. Lor le spunem că filmul tînărului Tom Tykwer este o reuşită sinteză a mai tuturor tehnicilor experimentale (scripturale şi filmice) viabile în clipa de faţă, de la cele trei variante diferite de scenariu, care bifurcă acţiunea de la un moment dat (chestie nu chiar nouă, folosită şi de Kieslowski într-un film, şi în recentul Sliding Doors, dar tare oricînd), pînă la filmările şi montajul extrem de dinamice şi de tehnice, care lasă cu mult în urmă orice videoclip, oricît de bine ar fi făcut, la intercalarea desenelor animate şi la multe alte ciudăţenii, care de care mai surprinzătoare. Subiectul şi prezentarea nu trebuie să vă inducă în eroare: filmul nu este Lock, Stock and Two Smoking Barrels sau True Romance. Spre deosebire de acestea, filmul tînărului regizor german nu îţi creează nici o dată impresia că e gratuit, ci, prin cheile oferite în prologul său, poate fi privit şi ca o meditaţie despre ce vrem noi, despre hazard sau necesitate, destin şi alte teme metafizice sau despre condiţia umană în general. Succesul filmului este un semn bun pentru cinematograful german, pentru că generaţia lui Schlondorrff, Herzog şi Wenders ţine deja de zona clasicilor.

Recenzie> Doinel Tronaru – http://agenda.liternet.ro


Panoramică epică spectaculoasă, filmată pe peliculă de 70 de mm în Uniunea Sovietică, într-o vreme când marele regizor japonez Akira Kurosawa era, surprinzător, ieşit din graţiile publicului şi ale criticilor în ţara sa natală, Dersu Uzala, film de mare suces internaţional, a contribuit la refacerea reputaţiei cineastului, dar, prin modestia sa, a amintit turor că Kurosawa este un maestru veritabil al cinematografuluui şi nu doar un iscusit realizator de filme cu samurai. Filmul acesta, lung, dominat de vaste peisaje sălbatice şi pustii, este totodată o dramă in timp cu două personaje, compusă din mici gesturi cotidiene,  şi o evocare simplă a afecţiunii profunde dintre doi oameni opuşi ca fire. Acţiunea se petrece în Siberia, la începutul secolului al XX-lea. Adaptare a unei povestiri de Vladimir Arseniev, filmul are în centru relaţia dintre un ofiţer al armatei ţariste (Iuri Solomin), aflat într-o expediţie de cartografiere, şi Dersu (Maksim Munzuk), un localnic în vârstă, om al pădurii, recrutat ca ghid. În încăierările cu bandiţii şi stihiile naturii , Dersu îşi dovedeşte forţa şi cunoaşterea deplină a lumii în care trăieşte. În secvenţa cea mai încordată a filmului, cei doi eroi încearcă să se apere de o furtună ameninţătoare încropindu-şi un adăpost salvator în pustie cu ajutorul unui teodolit şi al unor tulpini de plante. Povestea aceasta despre vulnerabilitatea şi totodată rezistenţa omului în spaţiile vaste ale naturii se contruieşte de fapt prin acumularea de mici detalii. La început, colaboratorii ofiţerului cred că Dersu este un personaj comic, dar curând se vădeşte că înţelepciunea sa naturală îl face mult mai adaptabil decât ei la condiţiile naturale imprevizibile şi aspre ale ţinuturilor. După cinci ani, ofiţerul se întoarce în Siberia pentru a-şi termina misiunea şi este fericit să-l revadă pe Dersu, dar îşi dă seama că sănătatea bătrânului său prieten s-a şubrezit – Dersu se teme că va orbi şi că toţi tigrii din regiune îl pândesc pentru a se răzbuna pentru unul dintre ei, ucis de puşca sa. Cartograful vrea să îl ia pe Dersu la oraş şi să-i pună la dispoziţie avantajele vieţii civilizate, dar îşi dă seama că deşi bătrânul îl putuse ajuta să supravieţuiască în Siberia, el nu îl poate recompensa inserându-l în societate.

Recenzie:  Kim Newman – romancieră, critic şi jurnalist de radio

Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin

Trei calatori se adopostesc de furtuna intr-un templu ruinat. Taietorul de lemne (Takashi Shimura), Preotul (Minoru Chiaki) si Omul de rand (Kichijiro Ueda) fac focul si isi pun intrebari cu privire la o intamplare tulburatoare. Astfel incepe povestea in poveste despre intalnirea pe un drum forestier dintre doi soti si un bandit.  Mai tarziu, Taietorul de lemne gaseste cadavrul sotului si depune marturie in fata unui comisar de politie care investigheaza crima. Explicatia il oripileaza intr-atat pe Preot si il distreaza atat de mult pe Omul de rand, incat pe timpul furtunii acestia raman absorbiti de patru descrieri diferite ale crimei. Schimband, in flasbackuri, punctele de vedere, filmat cu o camera in miscare, sub un baldachin de lumina, Rashomon prezinta cateva perspective personale subiective asupra crimei. calificata drept falsa si inselatoare. Faptele prezentate sunt puse imediat sub semnul intrebarii. Disparitatile dintre povestile spuse de sot, sotie si bandit complica relatarea directa si neutra a intamplarilor. Pe scurt, nici unul dintre naratori, ca si intregul film, nu este credibil. Un adevarat cosmar epistemologic, pelicula lui Akira Kurosawa, castigatoare a Oscarului pentru cel mai bun film strain, se incheie totusi cu o infuzie de virtute morala. Desi Rashomon exploreaza implicit pierderea posibilitatii de renastere si mantuire, tema sa centrala, descoperirea adevarului ca distinctie intre bine si rau devine manifesta prin acte simple de bunatate si sacrificiu.

Garrett Chaffin-Quiray – sponsor festivaluri film, a predat isoria cinematografiei…

Filmul a castigat Oscarul pentru cel mai bun Film, Leul de Aur la Venetia si premiul criticilor italieni.

Un film incomod în care nimic nu este vulgar, ostentativ, ci, dimpotrivă, proaspăt, spontan şi firesc: imaginea, montajul, dialogul. Un film avertisment, anticonvenţional sub toate aspectele, polemic, crud, nemilos, disperat, de o frenetică poezie, o sinteză între comic şi tragic, grotesc şi sublim, un film de un negru pesimism şi de un profund optimism. Filmul lui Lucian Pintilie a obţinut Marele premiu special al juriului, Veneţia, 1998.

Întreaga recenzie o găsiţi la

http://mirceadumitrescu.trei.ro/terminusparadis.htm

Amintind prin construcţie de romanul picaresc, filmul este – nu atât prin întindere, cât mai ales prin densitatea sensurilor, a semnificaţiilor morale, politice, mitice, a sugestiilor religioase – o epopee, o frescă a intoleranţei, a răului în expansiune, a eşecului, a deriziunii, dar şi a unor sentimente moderne precum incertitudinea şi instabilitatea. Un ritm alert, ca o cavalcadă, un ton incisiv, caustic, cinic, sarcastic, o optică în registru grotesc, o viziune pesimistă, dar convertită în încrederea în valori, într-o posibilă renaştere. El şi Ea, amintind de cuplul erotic în sens mitic, în sensul lui Platon, sau în sens biblic – cuplul adamic, se întorc înapoi spre origini printr-o aparentă goană spre haos, stejarul din final sugerând stejarul biblic din Mavri, de sub care totul poate re-începe, o altă Creaţiune. Dar omul nu poate şterge din memoria sa amintirea răului, imaginea succesiunii de eşecuri, ecoul marilor renunţări şi înfrângeri, apăsarea vinovăţiei, neasumarea responsabilităţii sau trădarea acesteia.

Recenzie – Mircea Dumitrescu http://mirceadumitrescu.trei.ro

“Nu traiesc cu tine” ii riposteaza Maggie lui Brick. “Ocupam aceeasi cusca, asta e tot”. Situatiile emotionante si dialogurile dure din piesa lui Tennesse Williams (cu care a castigat premiul Pulitzer in 1955) tuna precum inceputul unei furtuni in acest film a carui performante deosebite precum si abordarea unor teme mature l-au facut nr 1 in box-office-ul din 1958. Paul Newman a primit prima sa nominalizare la Oscar pentru rolul fostului sportiv-erou Brick. Intr-un rol care a marcat trecerea la roluri de maturitate, Elisabeth Taylor a primit cea de-a doua nominalizare la Oscar. Cele sase categorii la Premiile Academiei, printre care si cea de Cel mai bun film incluzandu-i in distributie pe Burl Ives (care a repetat triumful de pe Broadway in rolul mitomanului pesimist Big Daddy), Judith Anderson si Jack Carson, au facut din filmul Pisica pe acoperisul fierbinte un succes de proportii.

Recenzie preluata de pe un DVD:D


« Newer Posts - Older Posts »

Categories