Posted by: lunatic | March 24, 2012

Mon Oncle (1958) 29 martie

Unchiul meu (Mon oncle, 1958) al lui Jacques Tati este prima comedie pe care o includ în seria filmelor ce tratează, într-un fel sau altul, relaţia individului cu societatea de consum. (…) Filmul lui Tati parodiază, fără ură şi părtinire, societatea de consum. O face într-o manieră destinsă, neîncrîncenată, pe un ton situat între comic şi sentimental. Metoda pe care o foloseşte este alăturarea a două lumi: una imperfectă, haotică, mereu în mişcare şi, ca atare, vie, aceea a vechiului Paris şi a mahalalelor sale (cuvîntul nu e folosit în sens peiorativ, ci strict spaţial); cealaltă, aseptică, încremenită, artificială, aceea din cartierele rezidenţiale ale noii burghezii industriale. Unchiul, Monsieur Hulot, interpretat chiar de către Jacques Tati, este reprezentantul lumii vechi şi umane; cumnatul său, Monsieur Arpel (Jean Pierre Zola), directorul fabricii Plastac (denumire relevantă!) încarnează valorile “lumii noi”, eficiente şi impersonale, pe cale de a o înlocui pe cealaltă.

Societatea de consum pare produsă de această Plastac, o variantă mult perfecţionată a fabricii din Timpuri noi şi mai puţin apăsătoare decît aceea din Metropolis-ul lui Fritz Lang (1927). Spaţiul circumscris de Plastac este unul igienic şi pustiu; de fapt, acesta este cel care dă şi tonul locuinţelor private (casa Domnului Arpel este construită de firma lui), ce devin o prelungire a variantelor publice, oficiale. Mecanismele absurde şi burleşti din filmul lui Chaplin şi cele groteşti din Metropolis sunt înlocuite aici cu unele mai curînd cochete şi ridicole. Fabrica e fercheşă şi îngrijită, ceea ce contează sunt aparenţele. Angajaţii par subordonaţi spaţiului, în sensul că se străduiesc cu toţii să-l păstreze cît mai curat, chiar intact. Dacă în Fahrenheit 451 locuitorii societăţii viitorului erau narcisişti, aici locul e ca şi cum oamenii şi-ar fi proiectat obsesiile lor asupra acestuia.

Transferat în locuinţă, spaţiul aseptic devine şi mai comic. Soţia Domnului Arpel, sora Domnului Hulot (Adrienne Servantie), îşi consideră casa construită de Plastac ca pe un soi de templu al consumului abia descoperit. Ea este o preoteasă ce oficiază cu pioşenie ritualurile de curăţire şi de întreţinere a acestuia, conform unui tipic subînţeles. Madame Arpel însăşi poartă un halat de plastic, foşnitor. De altfel, zgomotele constituie una dintre sursele importante ale comicului din acest film: în afară de momentele în care Unchiul însuşi intră în cadrul dat de vechiul Paris, filmul nu are altă coloană sonoră decît pe aceea a sunetelor emise de diversele personaje şi de mişcările acestora.

Ansamblul zgomotelor este un adevărat concert: de la sunetul scos de tocuri pe dalele de piatră din grădina familiei Arpel pînă la sunetul emis de peştele-fîntînă din acelaşi “paradis”, toate se îmbină într-un deliciu comico-grotesc al falsităţii. Căminul avangardist, elogiu al noii producţii industriale şi al consumismului, se caracterizează, printre altele, prin lipsă de confort. Casa familiei Arpel nu poate fi numită, de fapt, “cămin” pentru că nu-ţi dă senzaţia de confort: scaunele au un design fabulos, dar sunt incomode, spaţiile sunt prea mari şi goale, lipsesc obiectele mici şi afective. Despre Doamna Arpel însăşi nu poţi şti dacă se simte în largul ei în acest templu aseptic sau doar mimează adaptarea.

În ceea ce-l priveşte pe băiatul familiei Arpel, Gerard, poţi să spui cu certitudine că nu se simte în largul lui acolo, ci alienat şi plictisit. Părinţii lui şi el, dar şi ei între ei, nu par să comunice în mod real: totul se reduce la aparenţe. Adevărata viaţă începe în Parisul vechi şi imperfect, atunci cînd unchiul său îl ia de la şcoală: atunci încep muzica, mişcarea şi interacţiunile umane. Oameni precum unchiul său trăiesc în case neigienice şi îngrămădite, dar se salută între ei şi sunt interesaţi unii de alţii. Interacţiunile degenerează de multe ori în mici scandaluri sau în farse inofensive: dar asta nu dovedeşte decît că sunt vii şi capabili de emoţii umane – bune sau rele.

Domnul Hulot este cel mai imperfect dintre toţi. Un Charlie Chaplin mai puţin îngroşat şi mai moderat, nici foarte comic, nici foarte sentimental, el nu iese cu nimic în evidenţă – decît, poate, prin neîndemînare. Personajul său este omul normal care nu se împotriveşte conştient boomului industrializării şi societăţii de consum ce urmează să dea năvală, ci este, pur şi simplu, năpădit de ele şi nu le face faţă. Nu poate să nu-ţi devină simpatic prin firescul lui uman. Iar filmul, în opinia mea, nu are cum să nu te cucerească prin candoarea – expresivă, dar deloc agresivă – cu care prezintă societatea de consum emergentă şi efectele ei.

Iaromira Popovici – Observator Cultural

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Categories

%d bloggers like this: