Posted by: lunatic | May 18, 2012

Clubul isi suspenda activitatea pe o perioada nedeterminata… Cam atat.

Posted by: lunatic | May 15, 2012

Life of Brian (1979) – 17 mai

Daca nu aveti convingeri religioase puternice si apreciati umorul britanic, filmul va va incanta. Grupul Monty Python`s a starnit aproape cu fiecare film revolta Vaticanului, iarViata lui Brian este de departe cel mai criticat de fetele bisericesti. Popii zic ca e vorba de fapt de Viata lui Iisus, grupul zice ca e vorba de un Brian…imaginar.

Posted by: lunatic | May 8, 2012

Invasion of the body snatchers (1956) 10 mai

  Filmul, paranoid de-a dreptul, se inscrie in clasicele cinematografiei americane. Aflat sub umbrela SF-ului filmul pare sa militeze pentru lupta impotriva conformismului.

Posted by: lunatic | April 30, 2012

The incredible shrinking man (1957) 3 mai

Expus unui nor misterios, probabil radioactive, in timp ce se afla intr-o croaziera, Scott Crrey se pomeneste ca se imputineaza la trup. Monotonia vizuala conceputa de regizorul Jack Arnold este pe masura absurditatii si ambiguitatii premiselor oferite de povestea lui Richard Matheson. Prima jumatate a filmului – infatisand conditia eroului drept o problema fie medicala, fie familiala, fie socio-economica – poate sta cu brio alaturi de filmul lui Nicholas Ray, Mai mult decat viata (1956) si de cel a lui Douglas Sirk, Ca frunza-n vant (1956) prin descrierea ironica si terifianta a vietii clasei de mijloc americane. Abia in cea de-a doua jumatate filmul isi ia avant, devenind o aventura stiintifico-fantastica palpitanta si plina de poezie. …Forta filmului rezida in mare masura in incisivitatea psihologica si in intrebuintarea precisa, realista a obiectelor – arhitectura scarilor, crapaturilor, cutiilor de chibrituri si de vopsele. Pentru Matheson si Arnold, Scott Carrey este prototipul erei atomice: aventura lui reprezinta o lectie la obiect despre ostilitatea mediului supraaglomerat si despre tendinta indestructibila a omenirii de a se considera masura tuturor lucrurilor.

Recenzie – 1001 filme de vazut intr-o viata

Posted by: lunatic | April 23, 2012

Shane (1953) 26 aprilie

Unul din marile filme western si unul dintre cele mai bune ale anilor 1950.

Posted by: lunatic | April 8, 2012

Le Trou (1960) 19 aprilie

Le trou, al marelui regizor francez Jacques Becker, este un extraordinar film de suspans centrat în jurul eforturilor unor prizonieri de a evada dintr-o închisoare, în anul 1947. Inevitabil, la apariţia sa (în 1960), a fost deseori comparat cu La grande illusion, însă cele două filme sunt asemănătoare în sensul în care asemănătoare ar părea şi Apocalypse Now şi The Deer Hunter, pentru simplul fapt că acţiunea lor se petrece în timpul războiului din Vietnam. Jean Renoir avea ambiţiile de a surprinde viaţa din închisoarea germană în integralitatea sa, lăsând-o perfect intactă, de a dezbate elegant schimbările sociale de după Primului Război Mondial şi de a pune sub semnul întrebării ideile despre onoare şi datorie.

Ei bine, eforturile lui Becker se focusează aproape exclusiv pe planul în sine de evadare a celor cinci deţinuţi – personajele principale ale filmului său. El îi conferă acestuia o notă de realism (de altfel, filmul este inspirat din nişte fapte reale), însă forma de realism pe care o propune este pusă doar în slujba planului de evadare, pentru a-l revela în toată complexitatea sa, cu toată concreteţea logisticii sale. Pe toată durata sa, rămâne perfect fidel tuturor “lucrurile mărunte” ce constituie tentativa de evadare, respingând orice efecte artificiale născute din filmul hollywood-ian (montaj, decupaj sofisticat al imaginii sau efecte speciale). Nicio acţiune a personajelor, niciun element ce face parte din schema scăpării din închisoare, nu rămân ascunse faţă de spectator. Din punct de vedere logistic, este unul din cele mai bogate filme făcute vreodată. De multe ori, camera de filmat omite intenţionat feţele personajelor şi elementele non-verbale aferente şi aduce în prim-plan detaliile din jur: tăierea unor bucăţi de carne dintr-un pachet trimis din afară (verificate de un paznic înainte să le dea unui personaj), fabricarea unei chei universale (o piesă importantă din intrigă), o uşă încuiată ce dă spre canalizare şi tentativele de a trece de ea fără a o descuia etc. Probabil cea mai memorabilă scenă din film este cea în care colegii de celulă sparg cimentul pardoselii pentru a crea o gaură spre subsol, folosind, pe rând, o rangă improvizată. Scena este un adevărat tur de forţă: este filmată în timp real (patru minute) fără nicio tăietură de montaj, axându-se preponderent pe golul din ce în ce mai mare ce se formează sub ochii noştri şi doar atunci când un alt personaj apucă ranga, camera se ridică un pic pentru a ni-l înfăţişa. Nu ştiu câte filme (de suspans!) şi-au refuzat cu atâta fineţe dreptul de a “trişa” cu spectatorul într-un asemenea timp mort (precum spargerea unei pardoseli), prin tăieturi de montaj sau focalizări diferenţiate. Le trou prezintă acest act ca pe un eveniment imediat, la care asistăm secundă cu secundă – contrazice orice concepţie despre spectacol în sensul convenţional şi, preţ de patru minute, realitatea de pe ecran devine a noastră.

Nu aflăm niciodată pentru ce au fost condamnate personajele sau orice altceva despre trecutul lor. Nu apar ca nişte brute fără inimă, însă e greu să fii sigur: ele sunt dezvoltate tot prin prisma eforturilor pe care le depun în evadare. Nuanţele există, pentru a le diferenţia între ele (unul este “expertul în evadări” aparent sufletist şi implicat, altul este genul apatic care nu pare prea preocupat de “marele urzeală” ş.a.m.d.), însă o mare parte din personajele în sine rămâne învăluită în mister şi spectatorii pot specula de aici încolo în legătură cu ele. Un singur personaj este mai dezvoltat: Claude Gaspard (jucat de Marc Michel), educat, plăcut prin umilitate, acuzat că a încercat să-şi ucidă soţia. El nu prea se integrează în grup, una din puţinele scene în care pare să relaţioneze liber cu restul este cea în care împarte tuturor din mâncarea sa.
Desigur, asta nu înseamnă că filmul nu atinge şi coarde sensibile de-ale spectatorilor. În principal, ceea ce emoţionează în film este ambiţia, ingeniozitatea şi solidaritatea grupului de prizonieri, culminând discret cu scena în care patru din ei, pe punctul de a scăpa de după gratii, îşi iau rămas bun de la cel de-al cincilea, nevoit să rămână acolo. Becker foloseşte actori neprofesionişti, dintre care unul, Jean Keraudy, chiar a participat la o evadare în 1947: în ciuda câtorva secvenţe emoţionante pe care le oferă, el nu vrea să distragă atenţia spectatorului de la planul de evadare şi punerea sa în practică. Totul de la acesta porneşte: orice relaţie de camaraderie, orice “adâncime” a personajelor, orice sentimente se constituie mai degrabă din inerţia acestui plan.

Prin comparaţie, un alt reper precum The Great Escape este un film intens hollywood-ian. Şi el descrie tot o evadare (dintr-o închisoare nazistă), însă regizorul John Sturges o încarcă de mult glamour: personajele sunt cool, au simţul umorului şi panaş iar filmul, deşi fentează clişeele genului, tot spectaculos e – în sensul acela în care ţi-ar plăcea parcă să fii în locul lui Steve McQueen pe motocicletă. Ca majoritatea filmelor americane, cultivă glamour-ul în defavoarea autenticităţii, mai ales prin casting (McQueen, Bronson, Attenborough, Garner, Coburn). E ca un diamant şlefuit săptămâni în şir pe lângă o perlă din largul mării. (Menţionez că găsesc filmul lui Sturges bun în felul său complet diferit.)

Prin bogăţia detaliilor, concreteţea ieşită din comun a planului de evadare şi a aplicării sale, fineţea observaţiei şi sentimentul de autenticitate, Le trou este o izbândă a cinema-ului.

Andrei Bangu – agendaliternet.ro

Posted by: lunatic | March 31, 2012

Splendoare in Iarba (1962) 5 aprilie

Posted by: lunatic | March 24, 2012

Mon Oncle (1958) 29 martie

Unchiul meu (Mon oncle, 1958) al lui Jacques Tati este prima comedie pe care o includ în seria filmelor ce tratează, într-un fel sau altul, relaţia individului cu societatea de consum. (…) Filmul lui Tati parodiază, fără ură şi părtinire, societatea de consum. O face într-o manieră destinsă, neîncrîncenată, pe un ton situat între comic şi sentimental. Metoda pe care o foloseşte este alăturarea a două lumi: una imperfectă, haotică, mereu în mişcare şi, ca atare, vie, aceea a vechiului Paris şi a mahalalelor sale (cuvîntul nu e folosit în sens peiorativ, ci strict spaţial); cealaltă, aseptică, încremenită, artificială, aceea din cartierele rezidenţiale ale noii burghezii industriale. Unchiul, Monsieur Hulot, interpretat chiar de către Jacques Tati, este reprezentantul lumii vechi şi umane; cumnatul său, Monsieur Arpel (Jean Pierre Zola), directorul fabricii Plastac (denumire relevantă!) încarnează valorile “lumii noi”, eficiente şi impersonale, pe cale de a o înlocui pe cealaltă.

Societatea de consum pare produsă de această Plastac, o variantă mult perfecţionată a fabricii din Timpuri noi şi mai puţin apăsătoare decît aceea din Metropolis-ul lui Fritz Lang (1927). Spaţiul circumscris de Plastac este unul igienic şi pustiu; de fapt, acesta este cel care dă şi tonul locuinţelor private (casa Domnului Arpel este construită de firma lui), ce devin o prelungire a variantelor publice, oficiale. Mecanismele absurde şi burleşti din filmul lui Chaplin şi cele groteşti din Metropolis sunt înlocuite aici cu unele mai curînd cochete şi ridicole. Fabrica e fercheşă şi îngrijită, ceea ce contează sunt aparenţele. Angajaţii par subordonaţi spaţiului, în sensul că se străduiesc cu toţii să-l păstreze cît mai curat, chiar intact. Dacă în Fahrenheit 451 locuitorii societăţii viitorului erau narcisişti, aici locul e ca şi cum oamenii şi-ar fi proiectat obsesiile lor asupra acestuia.

Transferat în locuinţă, spaţiul aseptic devine şi mai comic. Soţia Domnului Arpel, sora Domnului Hulot (Adrienne Servantie), îşi consideră casa construită de Plastac ca pe un soi de templu al consumului abia descoperit. Ea este o preoteasă ce oficiază cu pioşenie ritualurile de curăţire şi de întreţinere a acestuia, conform unui tipic subînţeles. Madame Arpel însăşi poartă un halat de plastic, foşnitor. De altfel, zgomotele constituie una dintre sursele importante ale comicului din acest film: în afară de momentele în care Unchiul însuşi intră în cadrul dat de vechiul Paris, filmul nu are altă coloană sonoră decît pe aceea a sunetelor emise de diversele personaje şi de mişcările acestora.

Ansamblul zgomotelor este un adevărat concert: de la sunetul scos de tocuri pe dalele de piatră din grădina familiei Arpel pînă la sunetul emis de peştele-fîntînă din acelaşi “paradis”, toate se îmbină într-un deliciu comico-grotesc al falsităţii. Căminul avangardist, elogiu al noii producţii industriale şi al consumismului, se caracterizează, printre altele, prin lipsă de confort. Casa familiei Arpel nu poate fi numită, de fapt, “cămin” pentru că nu-ţi dă senzaţia de confort: scaunele au un design fabulos, dar sunt incomode, spaţiile sunt prea mari şi goale, lipsesc obiectele mici şi afective. Despre Doamna Arpel însăşi nu poţi şti dacă se simte în largul ei în acest templu aseptic sau doar mimează adaptarea.

În ceea ce-l priveşte pe băiatul familiei Arpel, Gerard, poţi să spui cu certitudine că nu se simte în largul lui acolo, ci alienat şi plictisit. Părinţii lui şi el, dar şi ei între ei, nu par să comunice în mod real: totul se reduce la aparenţe. Adevărata viaţă începe în Parisul vechi şi imperfect, atunci cînd unchiul său îl ia de la şcoală: atunci încep muzica, mişcarea şi interacţiunile umane. Oameni precum unchiul său trăiesc în case neigienice şi îngrămădite, dar se salută între ei şi sunt interesaţi unii de alţii. Interacţiunile degenerează de multe ori în mici scandaluri sau în farse inofensive: dar asta nu dovedeşte decît că sunt vii şi capabili de emoţii umane – bune sau rele.

Domnul Hulot este cel mai imperfect dintre toţi. Un Charlie Chaplin mai puţin îngroşat şi mai moderat, nici foarte comic, nici foarte sentimental, el nu iese cu nimic în evidenţă – decît, poate, prin neîndemînare. Personajul său este omul normal care nu se împotriveşte conştient boomului industrializării şi societăţii de consum ce urmează să dea năvală, ci este, pur şi simplu, năpădit de ele şi nu le face faţă. Nu poate să nu-ţi devină simpatic prin firescul lui uman. Iar filmul, în opinia mea, nu are cum să nu te cucerească prin candoarea – expresivă, dar deloc agresivă – cu care prezintă societatea de consum emergentă şi efectele ei.

Iaromira Popovici – Observator Cultural

Posted by: lunatic | March 18, 2012

Nuovo Cinema Paradiso (1988) 22 martie

Un film absolut minunat despre dragostea unui baiat pentru cinematograf…

Posted by: lunatic | March 9, 2012

Senatorul Melcilor (1995) – 15 martie

Senatorul Melcilor, Regizor Mircea Daneliuc

Senatorul melcilor (1995), Premiul special al juriului UICIN, o producţie Alpha Film International, co-finanţator Studioul de Creaţie Cinematografică al Ministerului Culturii, scenariul aparţinând, ca de obicei, regizorului, premieră în ziua de 27 ianuarie 1995, la Bucureşti, continuă aceeaşi analiză vehementă a prăbuşirii noastre morale şi spirituale din aceşti ani. Filmul este “fiziologia” unui senator, o fiziologie a politicianismului, a unui om şi a unui sistem devorate de un rău interior. Pretextul este deplasarea “omului politic” într-o zonă montană, pentru a participa la inaugurarea unei centrale eoliene. Festivitatea este transformată într-un week-end şi degenerează într-un calvar. Ne amintim că, în Iacob personajul titular care, în Noaptea Crăciunului, se urcase în cuva telefericului pentru a ajunge acasă mai repede, este şi el împins de o forţă providenţială spre o implacabilă confruntare cu sine. În mod similar, în acest film, Vârtosu, este şi el împins departe de „Diavolul lume” (Espronceda y Delgado), într-o confruntare cu propriul sine, în speranţa unei victorii, a unei recuperări, a unei re-naşteri. Dacă în Patul conjugal Daneliuc investiga straturile de jos ale societăţii româneşti post-decembriste, prin umilul personaj Vasile, dacă în Această lehamite s-a îndreptat spre stratul mediu al aceleiaşi societăţi, centrându-se pe intelectualul învins Bebe, de data aceasta, prin Vârtosu, investighează zona superioară a puterii. Înlănţuirea evenimentelor şi a împrejurărilor este realizată într-un ritm alert, ritmul exterior fiind într-un acord perfect cu ritmul interior. Şi din această înlănţuire de fapte concrete rezultă două portrete: portretul unei societăţi într-o perioadă determinată istoric, remarcabil localizată, prin concreteţe, prin exactitatea şi minuţia observaţiei, o lume a deriziunii, a nesemnificativului, a eşecului, şi portretul unui politician, un senator, o veritabilă fizionomie realizată în aqua forte. Vârtosu, fostul nomenclaturist, se defulează în noua ambianţă de libertate anarhică. Tot ceea ce inhibase sub regimul comunist se transformă acum în pofte irepresibile, în voluptăţi. Modul lui de existenţă: mâncarea, băutura, satisfacerea apetitului sexual şi somnul. Cu stângăcie el poartă mai multe măşti, exprimându-se printr-un limbaj hibrid, un amestec de familiarisme şi limbă de lemn. Este butucănos, brutal, agresiv, plat, lipsit de imaginaţie, de fantezie. Vârtosu preia de la fostul nomenclaturist, precedenta lui ipostază, teama: teama de a fi implicat, teama de a se implica, de a avea responsabilităţi, de a avea iniţiative, de a se afla ceva în legătură cu persoana lui, cu faptele lui, cu întâmplările în care a fost, fără să vrea, părtaş sau martor. El vrea să fie din punctul de vedere al obligaţiilor un anonim, dar din punctul de vedere al privilegiilor se vrea „cineva”, vrea să fie situat cât mai sus posibil şi să deţină cât mai multă putere. Este o teamă maladivă, obsesivă, combinată cu acea secretomanie atât de caracteristică vechiului regim comunist. La Vârtosu, această teamă cuplată cu secretomania capătă forme groteşti, aspecte aberante, accente dizolvante. Uneori adoptă o atitudine binevoitoare, conciliantă. În anumite împrejurări este ameninţător, chiar cu intenţia de a şantaja. Elementul coagulant al acestor trucuri este şiretenia, care dă senzaţia falsă de inteligenţă. Vârtosu are fler, are intuiţie, un al şaselea simţ care îi şopteşte cum să reacţioneze prompt şi eficient într-o împrejurare sau alta, numai spre folosul său, bineînţeles, căci este de un egoism feroce, devorator. Uneori este sfătuitor, protector, amabil, ca un “părinte”. Adoptă, în general, o atitudine paternalistă şi îi place să fie recunoscut de “şef” în familie şi în public.

Intreaga recenzie o gasiti aici http://mirceadumitrescu.trei.ro/senatorulmelcilor.htm

Older Posts »

Categories