In Seven Chances se regasesc toate tipurile de gaguri cinematografice, care starnesc rasul printr-o uimtoare combinare a elementelor de timp, spatiu si prezenta fizica. De exemplu, celebra scena filmata in biserica – Buster dormind in strana, ivizibil privirlor sutelor de femei grotesti care umplu spatiul din spatele sau. (Singurul cadru, de altfel, pastrat in nereusitul remake din 1999, Celibatarul). Excentrictatea senina din gagurile trasnite create de Keaton i-a incantat pe contemporanii sai suprarealisti: fixatia irationala a intrigii pe numarul 7, de unde si titlul original (Buster are 7 sanse de a se casatori inainte de ora 7, in ziua aniversarii a 27 de ani); sau remarcabile gaguri care fac din orice identitate umana bine conturata un nonsens complet – precum secventa in care un grup de presupuse femei albe, americance 100%, se dovedesc pe rand a fi o fetita, un evreu, un negru si un barbat.

Cele mai reusite si mai lungi secvente umoristice ale lui Keaton sunt dinamice si transformatoare. Intreaga lume pare sa prinda contur si sa se remodeleze in fata ochilor nostri. In scena culminanta a urmaririi, Buster este fugarit de un grup numeros de femei razbunatoare. Brusc, dupa ce se impiedica de cateva pietre, toata lumea incepe sa il urmareasca, asemenea unei avalasne gigantice.

Recenzie – 1001 filme de vazut intr-o viata

Vanatoare de vulpi – regizor Mircea Daneliuc

Ateneul Popular “Maior Gh. Pastia”, ora 18.00

Aproape necunoscut este filmul Vânătoare de vulpi, 1980, premieră în ziua de 1 decembrie 1980, după romanul lui Dinu Săraru, Nişte ţărani, text recreat de Mircea Daneliuc. Cu alte cuvinte, nu este vorba despre o simplă şi mecanică ecranizare. Vânătoare de vulpi este unica viziune tragică din cinematografia noastră asupra unui moment dezastruos din istoria contemporană a României, colectivizarea agriculturii.

Ambianţa rurală este remarcabilă; universul ţărănesc, tradiţional, este strălucit transfigurat artistic: obiceiuri, tradiţii, comportamente, mentalităţi. Şi acestea poartă, parcă, pecetea vremii, a eternităţii. Dar un rău nelămurit, apoi insinuant şi agresiv, încearcă să fisureze, să perturbe armonia acestei cetăţi strămoşeşti de moralitate, de spiritualitate. Infiltrat din exteriorul indivizilor, răul găseşte un aliat în predispoziţia, în disponibilitatea pentru rău din interiorul acestora. Cu toate că această cetate nu este puternică, ea se apără. Ca un scut, e folosită şiretenia ţărănească, mimarea neînţelegerii, amânarea, mimarea lui „n-aude” şi „nu vede”. Deosebite sunt aici tehnicile acronologiei, discontinuităţii, flash-back-ului din montaj. Năiţă Lucean pare un Esop, iar Pătru cel Scurt – un erou de tragedie. Uşa neagră a Consiliului popular este emblema unui tărâm al nenorocirilor ce înscrie un spaţiu închis, o incintă, intrarea într-un infern.

De excepţie este culoarea locală, psihologia individuală şi de grup a ţăranului român, care, pentru a evita, pentru a întârzia efectele răului, mimează neînţelegerea. Acest film este un exerciţiu inspirat de limbaj cinematografic, printr-o succesiune de secvenţe scurte, reluate din alte unghiuri de filmare, prin intercalare. Filmul, perfect rotund cu acea imagine tulburătoare a ecranului, negru la început şi la sfârşit, sugestia unui doliu, a unui hău imens, ne apare ca o parabolă a disperării ce se înalţă din aspectele banale ale unei existenţe cotidiene, ca o parabolă a morţii. Moartea lui Pătru cel Scurt, proiectată în oniric, este o impresionantă pagină de suprarealism. Şi aici este de remarcat talentul, ştiinţa lui Mircea Daneliuc de a colabora cu actorii. Remarcabile partituri acoperă îndeosebi Mitică Popescu, Mircea Diaconu şi Aristide Teică.

Recenzie Mircea Dumitrescu

D-ale Carnavalului (1958) – regizori Gheorghe Naghi, Aurel Miheles

Ecranizarea celebrei comedii de Ion Luca Caragiale, filmul trateaza original povestea frizerului Nae Girimia, dintr-o mahala a Bucurestiului de odinioara (sfarsitul sec. XIX). In atmosfera de carnaval, cu veselie si umor, cu participanti mascati si imbracati in costume alese cu grija , se desfasoara o adevarata “drama”: Nae are o noua amanta, Didina care starneste gelozia si violenta ultimei amante , Mita Baston intretinuta de Cracanel si cu sticluta de ” vetriol” asupra ei dar, cand apare si Pampon, amantul violent dar oficial al Didinei lucrurile se agraveaza. Se banuiesc, se cauta, se alearga, se demasca mastile, se pedepsesc, se…si ecranizarea acestei farse cu ajutorul interpretarii unor mari actori , ramasi nemuritori in filmografia romaneasca devine o capodopera, o bijuterie !

Sunset Boulevard (1950) is a classic black comedy/drama, and perhaps the most acclaimed, but darkest film-noir story about “behind the scenes” Hollywood, self-deceit, spiritual and spatial emptiness, and the price of fame, greed, narcissism, and ambition. The mood of the film is immediately established as decadent and decaying by the posthumous narrator – a dead man floating face-down in a swimming pool in Beverly Hills.

With caustic, bitter wit in a story that blends both fact and fiction and dream and reality, co-writer/director Billy Wilder realistically exposes (with numerous in-jokes) the corruptive, devastating influences of the new Hollywood and the studio system by showing the decline of old Hollywood legends many years after the coming of sound. The screenplay was based on the story A Can of Beans by Wilder and Brackett – this was the last collaborative film effort of Brackett and Wilder who had worked together on many films since 1938.

This classic, tragic film was highly-regarded at its time, honored with eleven Academy Award nominations and the recipient of three Oscars

P.S. Din lipsa de timp nu am putut pune o traducere in romana. Daca se ofera cineva sa traduca textul il poate trimite pe unusorin@yahoo.com.

Semne bune anul are! Joi, 19 ianuarie, ora 18.00 se redeschide clubul de film. Asadar, cu haine noi si un nou nume, Clubul Cinefililor “Athenaeum” Focşaniva asteapta saptamana viitoare sa vedeti un super film la Ateneul Popular “Maior Gheorghe Pastia”. Va rula pelicula “Sunset Boulevard” in regia lui Billy Wilder. Mai multe veti afla daca veniti la ateneu saptamana viitoare!

Veste proastă! Centrul de Limbi Străine şi implicit Clubul nostru se închid. Casa în care am funcţionat a fost naţionalizată (ca multe altele) în timpul fostului regim, iar după revoluţie proprietarii sau urmaşii acestora şi-au revendicat imobilele. În cele din urmă şi această casă va reintra în posesia celor îndreptăţiţi să o deţină. Mai avem la dispoziţie o singură proiecţie joi, 19 august, când va rula Brazil (1985). Pentru a nu înmormânta proiectul vom folosi criogenia, iar când tehnologia ne va permite îl vom readuce la viaţă . Sper că nu v-am stresat prea mult cu ale mele „wishes“ şi că aţi văzut „altfel“ de filme decât ce rulează la TV. Vă mulţumesc frumos şi ne vom mai auzi (cross my heart and hope to die).

P.S.   http://www.imdb.com/title/tt0245429/ un film superb. Astept opinii:P

Despre clădire

http://www.vrancea.djc.ro/ObiectiveDetalii.aspx?ID=725

A Clockwork Orange (1971) – regizor Stanley Kubrick

Joi, 15 iulie, ora 17.30 la Centrul de Limbi Străine al Bibliotecii Judeţene Vrancea

Filmul cel mai controversat al lui Stanley Kubrick, fabulă socio-ştinţifico-fantastică realizată în 1971, a fost retras din circulaţie în Marea Britanie timp de aproape 30 de ani de către regizor, căci, în ciuda faptului că premiera fusese un mare success de public, ea fusese criticată vehement de recezenţi. Portocala mecanică a revenit, învăluită într-o aură mistică, abia după moartea cineastului. Este încă o creaţie fascinantă, o adaptare cinematografică îndrăzneaţă a utopiei negative a lui Anthony Burgess, care se bucurase el însuşi în 1959 de o primire în care se amestecau entuziasmul şi ostilitatea , şi care avusese reputaţia de a fi de nefilmat.

Tânărul delicvent Alex De Large (Malcolm McDowell), inteligent şi sigur de sine, îşi duce viaţa urmărind filme porno, ascultând Beethoven şi conducându-şi banda de „Droogs“ (între care Warren Clark, cu o mutră de copil) – toţi îmbrăcaţi în alb purtând pălării melon – în curse nebuneşti de „ultra violenţă“, în timpul cărora vorbesc un argou specific, o combinaţie rimată de rusă şi accent cockney londonez. Cea mai agresivă parte din această primă parte a filmului (circa 20 de minute) îl va urmări apoi pe Alex când va deveni neputiincios: dând buzna într-o locuinţă luxoasă amenajată futuristic, membrii bandei îl schilodesc pe soţ (Patrick Magee) şi o violează pe soţie (Adrienne Corri) în timp ce Alex zbiară „Singin in the rain“, ritmându-şi loviturile de bocanc (marca Doctor Marten). Deşi violul acesta pare să rămână în memoria spectatorilor ca o faptă de o violenţă aparte, Kubrick taie scena exact în momentul în care Alex îi sfâşie costumul roşu strâns pe trup. Într-o altă escapadă îl vedem pe Alex sfărâmând capul unei femei cu o gigantică sculptură falică – crimă pentru care este ulterior arestat.

Dar brutalitatea instituţionalizată, care urmează condamnării lui şi îl transformă într-o victimă laşă şi slugarnică, este la fel de oribilă ca şi relele comise de Droogs – dar încă mai revoltătoare. E o satiră acidă a ipocrizei, corupţiei şi sadismului societăţii. Dornic să iasă din închisoare, Alex se oferă voluntar pentru o terapie experimentală care îi creează o aversiune fizică faţă de violenţă şi este supus unei dezgustătoare „cure“ behavioriste – legat, cu ochii special fixaţi larg deschişi -, care îi suprimă impulsurile violente, dar îl lipsesşte în acelaşi timp de umanitate. Incapabil de a mai comite răul, Alex devine un tip slab, debil. Trimis înapoi în societate, el nu va putea să se bucure de „libertate“. Trădat de foştii camarazi, care, ironic, sînt acum poliţişti, Alex primeşte o răsplată ilară din partea uneia dintre fostele sale victime. Viziunea uimitoare a unui viitor nu prea îndepărtat pe care o oferă filmul este uşor datată în anumite detalii (discurile de vinil, maşina de scris IBM a lui Alex), iar violenţa pentru care a fost criticat la premieră este deja modestă după standardele contemporane. Dar portretul tinerilor lipsiţi de educaţie şi de scop în viaţă care îşi alungă plictiseala ducând un trai vicios şi iraţional este cutremurător de actual, la fel cum e şi problema reală pe care o ridică filmul – fragilitatea individului şi a drepturilor lui atunci când nu se conformează dorinţelor statului. Extrem de elegant şi adesea surprinzător de amuzant, cu o coloană sonoră fulminantă, Portocala Mecanică dovedeşte mult mai multă energie decât numeroasele filme care i-au călcat pe urme.

Angela Errigo – colaborator Empire, critic de film pentru BBC Radio 2

The meaning of life (1983) – regizor Terry Jones

Joi, 8 iulie, ora 17.30 la Centrul de Limbi Străine al Bibliotecii Judeţene Vrancea

Grupul umoristic Monty Phyton compus din cinci englezi şi un american, nu se dezice nici de această dată de umorul lui greu acceptabil şi reuşeste cu acest film să incomdeze Biserica Catolică. În mod sigur filmul nu este recomandabil persoanelor cu convingeri religioase puternice pentru că în căutarea unor răspunsuri la întrebările existenţiale „cine suntem?“, „unde ne îndreptăm?“ existenţa Divinităţii este cel puţin pusă la îndoială. Filmul structurat pe mai multe capitole încearcă să ne spună care este înţelesul vieţii dar nu oferă decât răspunsuri evazive. Practic fiecare capitol nu reprezintă decât un bun prilej de a ironiza ba religia, ba viaţa de consum sau noile descoperiri ale lumii moderne cum este transplantul de organe. Beneficiind de nişte numere muzicale la fel de proaspete ca în anul lansării (1983) şi de nişte animaţii plăcute ochiului, „The Meaning of Life“ îşi va cuceri spectatorii. Pentru cei care iubesc umorul britanic producţia Monty Phyton oferă momente comice care se aproprie de genialiate. Nu în ultimul rand, filmul va rămâne decenii bune de acum înainte la fel de controversat pe cât este acum.

A fish called Wanda (1988) – regizor Charles Crichton

Joi, 1 iulie, ora 17.30 la Centrul de Limbi Străine al Bibliotecii Judeţene Vrancea

Un englez numit George (Tom Georgeson), Wanda, prietena sa americană (Jamie Lee Curtis), amantul ei iancheu Otto (Kevin Kline) şi iubitul englez – şi bâlbâit al lui George, Ken (Michael Palin), jefuiesc împreună un seif de bijuterii. Lipsiţi de încredere unul în altul şi de loialitate, cei patru sunt nişte hoţi începători, fiecare cu scopurile şi alianţele sale secrete. Wanda şi Otto îl înşală pe George, făcându-l să apară drept singurul vinovat, deşi Ken intervine împăciuitor şi ascunde comoara în acvariul său de acasă. Când George ajunge la proces şi este apărat de Archie (John Cleese), un avocat frustrat, Wanda decide să îl seducă pe magistratul cel bun şi să afle unde sunt ascunse bijuteriile. Imediat apar tot felul de complicaţii, dintre care cele mai amuzante sunt probabil încercările repetate ale lui Ken de a-i face felul domnişoarei Coady (Patricia Hayes), proprietara unui câine şi singurul martor care poate confirma că George are legătură cu crima. Otto se preface a-i face avansuri lui Ken, viaţa de familie a lui Archie este un calvar, idila lui cu Wanda este întreruptă constant de gelozia arogantă a lui Otto, dar până la urmă,  în finalul filmului toţi reuşesc să ia avionul către un viitor mai plăcut. O comedie de acţiune şi moravuri, care abordează tema evidentelor conflicte culturale anglo-americane, filmul lui Charles Crichton îşi datorează reuşita felului în care prezintă tipuri standard de gangsteri.

În primul rând este  ideea absurdă că soarta unei crime depinde de capacităţile de comunicare ale unui om bâlbâit din naştere (Ken). Apoi îl avem pe ucigaşul psihopat (Otto), care se dovedeşte un idiot supersensibil manipulat de o femeie fatală (Wanda) care are o slăbiciune erotică intensă pentru limbile romanice. În fine, eroul puritan (Archie), nimic altceva decât un om singuratic şi foarte pasionat, dar în acelaşi timp înzestrat cu un talent neobişnuit de a plăti pentru toate oalele sparte de alţii. Un peştişor pe nume Wanda este o revenire triumfală a vedetei comice Jamie Lee Curtis şi o trambulină pentru Kevin Kline, care, cu primul său Oscar în mână, a crescut mult în ochii criticilor. În timp ce foştii membri ai echipei Monty Python, John Cleese şi Michael Palin, au fost recunoscuţi, în urma acestui film, drept autentice staruri comice ale Hollywoodului.

Recenzie de Garrett Chaffin-Quiray – sponsor festivaluri de film, a predat istoria cinematografiei şi a televiziunii.

Kevin Kline, Oscar pentru rol secundar + 2 nominalizări pentru scenariu şi regie

Au producătorii şi lucrătorii de televiziune vreo responsabilitate în faţa milioanelor de oameni care stau cu ochii lipiţi de micul ecran sau le sunt pur şi simplu recunoscători până în fundul sufletului? Tratatul plin de cinism al lui Sidney Lumet despre declinul moral al televiziunii şi al eticii sale profesionale se bazează  pe convingerea oarecum naivă că lucrurile au stat altă dată altfel. Chiar şi aşa „Network“ rămâne o satiră muşcătoare a eforturilor dezgustătoare pe care posturile de televiziune le fac pentru a-şi atrage simpatia spectatorilor şi complicitatea pasivă a acestora. În „Network“ lucrul cel mai important sunt indicatorii de audienţă, şi directorul adjunct de programe Diana (Fay Danaway) ar face orice pentru a atrage mai mulţi spectatori. Acest „orice“ include programarea declaraţiilor apocaliptice ale sinucigaşului Howard Beale (Peter Finch, singurul câştigător postum al unui Oscar, pentru acest rol) la o oră de maximă audienţă, în ciuda faptului că aiurelile sale paranoice induc publicul în eroare.

„Sunt nebun de furie şi n-am de gând să mai suport“ devine deviza sa şi a publicului său, dar Diana nu vede pericolul succesului venit prea repede. Îl vede însă pe Max (William Holden), şeful departamentului de ştiri de noapte, care devine din ce în ce mai nemulţumit văzând ce fac Diana şi colegul ei Franck (Robert Duvall) din profesia lor. „Network“ ar fi putut părea un film ipocrit şi condescendent dacă Sidney Lumet şi scenaristul Paddy Chayefsky n-ar fi descris cu atâta incisivitate lumea televiziunii ca pe un parazit extrem de periculos al societăţii. Acţiunile disperate, înverşunate şi actele de corupţie, de un comic întunecat, se ţin lanţ, încât spectatorul abia mai are timp să îşi dea seama că filmul este un portret acuzator nu doar al televiziunii, ci şi la nostru, al publicului dependent de ea. E suficient să ne vină să scoatem televizorul din priză şi să-l zvîrlim afară pe geam, dar una din ideiile principale ale filmului este că nu putem s-o facem.  Senzaţionalismul şi prostul gust al televiziunii sînt exact ceea ce ne face să ne întoarcem la ea: totul este o chestiune de cifre-şi noi suntem exact acele cifre.

Recenzie de Joshua Klein – Chicago Tribune, Washing Post

Oscar pentru scenariu, actor (Finch), actriţă (Dunaway) şi actriţă în rol secundar (Beatrice Straight) + alte 6 nominalizări!